„Bucuresti. Un Oras cu Fata spre Secolul XXI” (I)

Orasul redescoperit prin 30 de ferestre

Descoperirea unui mare oraş stîrneşte intotdeauna în sufletul vizitatorului tentaţia de a-l îmbrăţişa dintr-o privire. Înainte sau după cunoaşterea fragmentară intervine nevoia irezistibilă a fuzionării impresiilor restrînse, disparate, a limpezirii lor printr-o confruntare cu imaginea intregului. Ar putea fi înţeles un tablou doar prin examinarea „mioapă” a detaliilor ? Dar rivnita cunoaştere panoramică presupune existenţa unui punct de observaţie favorizat şi favorizant. Unele oraşe îl au: un munte, o faleză, un pod, un crenel de cetate, un zgirie-nori, un turn de televiziune care străpunge cerul. Aşezare de cîmpie, urbea lui Bucur nu beneficiază de reliefuri tutelare, nici nu sagetează spre nori. Aici, la noi, chiar cele mai inalte foişoare nu i-au putut oferi vreodată călătorului privilegiul de a cuprinde, in „zbor de pasăre”, tălăzuirea tot mai îndepărtată a oraşului ce se topea în orizonturile Bărăganului. Pentru a căpăta imaginea întregului (şi parcă niciodată pe de-a-ntregul) nu-i răminea altceva decit lungul drum al adiţionării răbdurii a descoperirilor parţiale, treptate. Anevoiosul, deconcertantul drum dinspre centru către bariere, prin cartiere labirintice, mahalale tentaculare, ulicioare desfundate şi fundături enigmatice, unde ideea de oraş era pulverizată şi contrazisă, devenind de neînţeles… Acolo pe unde nu ajungea tramvaiul, pe unde se înfundau birjele şi nu cuteza automobilul (pentru cine şi pentru cîţi ?), pasul se dovedea singurul mijloc, cel mai incet, dar cel mai credincios, de explorare a oraşului. Cît, pină unde? Bucureştiul la pas — văzut fragmentar şi, inevitabil, lacunar. „Cu bastonul prin Bucureşti” suna, sugestiv, titlul insemnărilor argheziene. Pornind in documentare pentru paginile de faţă, am trăit o experienţă nebănuit de interesantă. Totul a debutat însă cit se poate de obişnuit: am coborit în cea mai apropiată staţie de metrou cu intenţia de a-l vedea (sau revedea) de la un capăt la celălalt, mai precis de a străbate integral cele două magistrale care subtraversează Capitala. Cind, deodată, inainte de a urca în vagon, privirile ni s-au fixat pe schema metroului şi ne-a venit ideea (demonul curiozităţii) de a face o călătorie altfel decît de obicei. Nu de a merge neintrerupt dinspre o extremitate spre alta, ci de a coborî în fiecare staţie, de a urca la suprafaţă şi de a ne continua din nou traseul. Am numărat statiile: 30. Obositor, dar posibil. Zis şi făcut. După o jumătate de zi, cit a durat experienţa, am revenit cu sentimentul că trecuse o săptămînă sau chiar mai mult. Atit ar fi durat, în alte conditii. o astfel de explorare de-a lungul şi de-a latul metropolei. Trenul subteran comprimă spectaculos distanţele şi timpul. Citeva minute intre o zonă şi alta, o jumătate de ceas de la un capăt la celălalt al oraşului! Ideea pietonală curentă:  „He-he, unde-i Cringaşiul şi unde-i Titanul !” sau „De Ia Pipera în Apărătorii Patriei mănînci o pîine pe drum” se anulează. Fortind putin lucrurile, e ca şi cum ai inregistra cvasisimultan un caleidoscop de imagini îndepărtate în spatiu şi care se juxtapun surprinzător. Se juxtapune cetatea maşinilor grele din sud cu cetatea electronicii din nord, marile piete (Unirii, Universitătii, Victoriei, Aviatorilor) se inşiruie într-o unică salbă, în lacul Dimbovitei parcă prind a se oglindi viguroasele contururi ale uzinelor „23 August”, iar cartierele, „oraşele-satelit” din punctele cardinale par a se îngemăna. Fragmentele se contopesc, oraşul se reclădeşte întreg, miraculos, pe retină. Răsfoite pînă nu de mult lent, cu inevitabile întreruperi, paginile Bucureştiului se parcurg acum alert, ca după un curs de lectură. rapidă. Datorită celor 30 de ferestre uriaşe decupate în panorama urbană, metroul reuşeşte, intre atîtea alte performante, să ne ofere tuturor, localnici sau vizitatori, un unghi inedit, un unghi ideal pentru descoperirea (sau redescoperirea) Capitalei. Il recomandăm. Cum se vede oraşul de la aceste larg deschise ferestre ? (Dată fiind răspindirea lor pe zeci de kilometri, in zone dintre cele mai diverse, ele pot fi socotite semnificative repere ale unui sondaj în realitatea edilitar-urbanistică). Prima şi cea mai puternică impresie, chiar dacă nu are meritul de a fi originală, este aceea a unui oraş de o pregnantă tinerete, dobindită prin innoirea sa structurală. Prin (oricît de paradoxal ar părea) urbanizarea… urbei. Noul, fără excepie, este prezent pretutindeni, sub o infătişare edilitară sau alta. Aici, unde te poticneai intr-o cale strimtă şi întortocheată, se deschid rectiliniu, maiestuos, un bulevard sau mai multe, flancate de escadre de blocuri. Dincoace, in locul răspintiei inghesuite, sufocate, se desfăşoară spatii generoase, aerate, pe dedesubtul cărora a fost străpuns un pasaj de o sobră elegantă, cu o circulatie fluentă şi alertă. Dincolo domină un supernagazin, un teatru, un spital, un pod peste Dimbovita renăscută. E nevoie să numim locurile? Pot fi numite toate? EIe nu mai reprezintă exceptii, puncte singulare, insolite intr-un peisaj urban alcătuit dintr-un fond locativ precar, in cuprinsul căruia marile piete şi bulevarde puteau fi numărate pe degetele unei singure miini, iar periferiile stringeau ca un briu ponosit fiinta urbanistică. Oraşul s-a lepădat de pitorescul suspect, bătrînicios, sordid şi a optat pentru modernitate. Prin însumare, fragmenteie de peisaj modern pe care le relevă oricare dintre cele treizeci de puncte ale sondajului degajă, totodată, impresia de amploare a prefacerilor de remodelare pe orizontala şi verticala spatiului bucureştean. Impresie pe care o certifică în cel mai inalt grad absenta sau, mai exact spus, disparitia periferiilor. La capetile magistralelor de metrou, deci la marginile oraşului, pe locul faimoaselor ..comune sub-urbane, al mahalalelor mohorite sau al intinderilor virane, te intimpină din Balta Albă în Militari, din Băneasa in Berceni — o constelaţie de oraşe surizătoare şi de moderne platforme industriale purtînd cu demnitate insernnele civilizaţiei socialiste.

bucuresti-metrou-almanah

„Cele 30 de statii de metrou aparute in acesti ani in peisajul Capitalei sunt tot atitea ferestre larg deschise spre noile valori urbanistice”

Acolo unde se impotmoleau căruţele şi „se sfîrşea civilizaţia” (bibliografie vastă: presa dintre cele două războaie), exact acolo se intind acurn oraşe de zeci, de sute de mii de locuitori, cu apartamente confortabile, bulevarde asfaltate, canalizare, complexe comerciale fără… complexe faţă de cele din centrul Capitalei. Ne gindim ce ar zice (descinzînd în staţii „mărginaşe”, cum sînt Păcii, Industriilor, Aurel Vlaicu, Muncii sau Republica) vizionarul arhitect care, in „Scinteia” anului ’46, in asprul tirnp al vindecării rănilor de război, al reconstrucţiei, cutezase să viseze la „Oraşe fără periferii” ? Se putea bănui, spera că acest deziderat major al calităţii vieţii, această ştergere a unei persistente inegalităţi sociale, într-un cuvînt această renaştere de proporţii avea să se înfăptuiască in răstimpul unei singure generaţii? Şi, iată, s-a înfăptuit. E oraşul nostru de azi. Izbăvit de statutul deloc măgulitor de „mic oraş intr-un sat mare” sau „micul Paris”. Replica prezentului: un mare Bueureşti. Asanat. Limpezit. Remodelat. Redimensionat. Modernizat. O metropolă europeană. Capitala ţării a crescut o dată cu ţara. in ritmurile tării, din aspiraţiile şi puterile ţării, in deplină consonanţă cu noul destin al tarii. Aşa cum sublinia inspiratul ctitor al Bucureştiului contemporan, tovarăşul Nicolae Ceauşescu, exprimind sentimentul de mîndrie patriotică al intregii naţiuni „Capitala patriei noastre işi schimbă pe zi ce trece înfăţişarea: noile construcţli industriale şi social-culturale transformă Bucureştiul intr-un oraş modern, care oglindeşte în mod strălucit marile realizări obţinute de poporul român pe calea construirii socialismului”. Cum a fost posibilă realizarea acestei opere de o amploare şi într-un ritm fără precedent? Dintre nenumăraţii factori fericit conjugaţi, se detaşează in prim-plan concepţia de ansamblu de largă perspectivă, unitară, stiinţific fundamentată, strategie călăuzită de grija partidului, a secretarului său general faţă de om, faţă de calitatea vieţii, faţă de moştenirea durabilă şi măreaţă pentru generaţiile viitoare ; condiţille practice de realizare, prin punerea în lucrare a unor puternice forţe materiale şi umane, prin înfăptuirea unui impresionant program de investiţii — peste 420 miliarde lei în perioada inaugurată de Congresul IX, pentru ca Bucureştiul să devină, pe toate planurile, „un oraş modern, demn de epoca societăţii socialiste multilateral dezvoltate, să constituie o mîndrie a intregului popor”. Bucureşti, un oraş cu faţa spre secolul XXI.

Un jubileu anonim: 500 000 de apartamente

La puţini ani de la proclamarea Republicii, pe harta unui Bucureşti de unde abia dispăruseră şantierele reconstrucţiei postbelice (generaţia noastră mai simte in palmă cărămizile de la APACA sau din mormanele de ruine din Piaţa Victoriei, după cum mai simte şi coada tîrnăcopului de la Bumbeşti-Livezeni ori Salva Vişeu), aşadar, o dată cu zorile construcţiei socialiste, au răsărit în Capitală – senzaţie de epocă ! – întiile blocuri muncitoreşti. In Ferentari. Le-au urmat cele de pe fostele maidane din Bucureştii Noi şi de pe locul de tragică rezonanţă socială al gropii Floreasca. Iar de curînd s-a consumat un eveniment pe care doar rotunjimea cifrei statistice l-a putut scoate, pentru o clipă, din curgerea obişnuită, firească a construcţiei de locuinţe din Bucureşti: s-a dat în folosinţă cel de-al 500 000-lea apartament din anii de după Congresul IX. Fapt de natură să evidenţieze că in acest răstimp s-au mutat în casă nouă peste un milion două sute de mii de persoane, ceea ce depăşeşte numărul total al locuitorilor Capitalei de pe vremea primelor blocuri muncitoreşti din Ferentari. Corelate intre ele, cele două indepărtate momente de construcţie sugerează furtunoasa dezvoltare urbanistică a Bucureştiului, orientată de atunci şi pînă astăzi in aceeaşi direcţie prioritară: locuinţe pentru oamenii muncii. O perioadă istorică în care magnetismul social al industrializării, în primul rînd, a determinat dublarea populaţiei bucureştene. Multă lume nouă cu „Buletin de Capitală”. mulţi bucureşteni care aspirau legitim la o condiţie locativă superioară. O lume tînără, dinamică, debordantă, chemată să creeze noi ramuri economice, să inalţe mari uzine şi mari platforme industriale, să preschimbe din temelii vechile fabrici, să populeze amfiteatrele universitare mereu mai numeroase, laboratoarele atîtor nou create institute ştiinţifice. Vechiul Bucureşti devenise neincăpător. Magherniţele şi coşmeliile, anacronice. Totul a trebuit regîndit nouă viziune, cu adevărat revoluţionară, redimensionat la o cu totul altă scară. De la principiile de urbanistică la proiectele de sistematizare, de la industria materialelor de construcţii la organizarea industrială a şantierelor. De la un bloc sau un grup de locuinţe la marile ansambluri, la noile oraşe ale oraşului. („Inainte, înălţarea unui bloc se constituia într-un eveniment — îşi aminteşte arhitectul Constantin Jugurică, directorul tehnic al Institutului «Proiect»-Bucureşti, care ne-a oferit preţioase puncte de reper în evoluţia urbanistică a Capitalei.

"Cartierul Titan..." (stng), "Calea 13 Septembrie..." (dr)

„Cartierul Titan…”, „Calea 13 Septembrie…”

Auzi, se şuşotea admirativ-invidios printre arhitecţi, lui cutare i s-a dat să facă blocul «Sanitas» ! Azi facem zeci şi sute de blocuri ca «Sanitas» şi nu se mai miră nimeni… După cum nu mai surprinde că unor tineri arhitecţi li se incredinţează ansambluri de mii de apartamente”). Si astfel, potrivit unei generoase şi stringente comenzi sociale, cum nu mai cunoscuseră pină atunci niciodată arhitecţii şi constructorii, Bucureştiul şi-a creat, în cel mai scurt timp posibil, oraşe-satelit adăpostind o populaţie comparabilă cu cele mai mari cen-tre urbane ale Balta Albă, Drumul Ta-berei, Berceni, Militari. Au urmat la rînd, unele concomitent, alte vaste ansambluri care au transformat structural principalele artere de penetraţie in oraş, vechi pieţe, aglomerări negustoreşti, cartiere rarefiate sau zone cu un fond locativ precar. Iată-le într-o enumerare care nu-şi propune decît a fi exemplificativă şi nicidecum exhaustivă (sarcină deloc uşoară care va reveni unui viitor istoric al construcţiilor buoureştene) : Ştefan cel Mare, Mihai Bravu, Colentina, Pantelimon, Olteniţei, Giurgiului, Tineretului, Brâncoveanu, Dorobanţi, Titulescu, 1 Mai, Turda, Crîngaşi, Moşilor, Rahovei, Băneasa, Electronicii… Amplele prefaceri urbanistice au fost insoţite de realizarea unor importante lucrări edilitare, care au condus la creşterea gradului de confort urban. Reţeaua de distribuţie a apei a crescut de la 850 km In 1950 la 2 116 km. Reţeaua de termoficare, inexistentă în 1950, a ajuns la 448 km (şantierele suăterane, ,nevăzute” ale Capitalei). In 1987, lungimea traseelor de tramvaie, autobuze şi troleibuze însumează -1 358 km faţă de 376 km în 1950.

 

"Bulevardul Muncii...", "Strada Socului..."

„Bulevardul Muncii…”, „Strada Socului…”

Acesta este Bucureştiul revitalizat, Bucureştiul sutelor de mii de apartamente noi, un oraş redimensionat pe măsura unei cetăţi a muncii şi creaţiei care furnizează peste 13 la sută din întreaga valoare a producţiei industriale a tării, a cărei inclustrie realizează intreaga productie a Bucureştiului anului 1938 în 4,3 zile, iar pe cea din 1945 în numai 2 zile, unde se produce la fiecare 30 de secunde un televizor, la fiecare 10 secunde o anvelopă, la fiecare 47 de minute o combină pentru recoltat, la fiecare 3,5 ore un autobuz. Principalul centru industrial al Fără industrie n-ar fi nici case, fără case nici industrie… In ecuaţia progresului, a modernizării, a eficienţei, realităţile de mai sus — aflate sub semnul umanismului socialist — se interconditionează, se recomandă şi se impulsionează reciproc. Istoria noului Bucureşti se lasă citită cu ochiul liber. Chiar nespecialistul poate data cu relativă uşurinţă vîrstele diferitelor blocuri sau ansambluri, dat fiind că ele exprimă, prin amplasare, structură şi finisaj, o etapă sau alta a gindirii arhitecturale, a teltnicilor de construcţie, a posibilitătilor de execuţie. Nu toate sînt, în optica de azi, reuşite. S-au adus, la vremea respectivă, critici privind anumite mode depăşite, fastidioase, monotonia şi simplisrnul funcţional sau es-tetic, structura monocordă a „oraşelor dormitor”. Fireşte, altele sînt acum exigenţele — cele mai noi ansambluri depun mărturie în acest sens, dar nu trebuie uitat că „veteranele” au răspuns nevoilor acute de spatiu locativ, imperativului prioritar de a adăposti, fără întîrziere, o uriaşă masă de oameni. Obiectiv vorbind, pînă şi cele mai puţin izbutite reprezentau, în raport cu vechile condiţii de locuit (coşmelii paupere, igrasioase, multe lipsite de apă curentă, de canalizare, chiar de lumină), un veritabil salt pe scara a demnitătii. Paşi mari s-au făcut între timp pe calea diversificării expresiei arhitecturale, a folosirii unor modalităti mai inspirate de individualizare a constructiilor şi ansamblurilor de locuinte. Utilul, frumosul, economicul prezidează acum mai armonios, cu mai multă autoritate noile realizări şi viitoarele proiecte. După primul iureş constructiv, s-a acordat şi se acordă o atentie deosebită — caracteristică a noii etape, calitative în urbanistica bucureşteană — dotărilor publice, zestrea oraşului imbogătindu-se necontenit cu nenumărate piete complexe cornerciale, şcoii, creşe, grădinite, licee, dispensare, policlinici, case de sănătate, parcuri şi locuri de joacă pentru copii, magazine universale, hoteluri. Sint, toate acestea, obiective edilitar-urbanistice conditionate de posibilitătile materiale dintr-o etapă sau alta, dar in nu mai mică măsură şi de spiritul de responsabilitate, de angajare în înfăptuirea lor de către arhitecti, constructori, edili. „Cu prilejul examinării machetelor unor viitoare edificări, al numeroa-selor vizite de lucru pe şantierele bucureştene — ne-au spus interlocutorii noştri — tovarăşul Nioolae Ceauşescu „a evidenţiat adesea îndatorirea civică a celor de la planşete, de pe schele de a se gindi în permanen-ţă la om, la cerinţele sale”. S-a construit rnult, s-a construit tence, s-a construit spornic în Bucureştiul acestor ani. Cît se va mai construi ? Pînă cind? In actualul cincinal, deci pină în 1990, se vor realiza incă 150 000 de apartamente, echivalind cu mutarea altor 400 000 de bucureşteni in casă nouă. In termenii spaţiului locativ, o trecere spre media de 14 metri pătraţi de persoană. Se tinde astfel, in perspectiva anului 2000, la realizarea ambiţiosului, generosului obiectiv : omul şi camera. Dar… Dar, ca şi oamenii, oraşul îmbătrîneşte, fondul său locativ se cere mereu împrospătat, intinerit. După cum, complexitatea crescîndă a vieţii economice şi sociale impune cerinţe noi în sisternatizare, dotare tehnico-edilitară, monumentalism. In această perspectivă, arhitectul, constructorul, edilul rămîn prezenţe de prim-plan ale oraşului cu faţa spre secolul XXI.

Aspiratiile unui Oras-Model
Cine cercetează literatura ştiintifică sau beletristică dedicată in ultimul secol Bucureştiului, incepind, de pildă, cu acea fundarnentală „Istoria Bucurescilor” datorată lui Ionescu Gion, remarcă atentia stăruitoare a tuturor autorilor fată de definirea personalitătii primului oraş al tării. Pornind de la insemnătatea şi farmecul său indiscutabil, dar netrecindu-i cu vederea nici persistentele anacronisme şi dureroasele contraste, autorii şi-au pus, sub diverse forme, intrebarea : Bucureştiul incotro? Dincolo de optiunile şi preferintele personale in privinta prioritătilor şi a mijloacelor de infaptuire, spiritele lucide, progresiste legau viitorul Capitalei de profunde şi radicale transformări urbanistice şi edilitare vizînd. cu precădere, sferele modernizării şi monumentalismului. „Capitala e în bună parte şi azi un oraş pentru vehicule cu cai, nefiind adaptată în întregime circulatiei motorizate, care cere un oraş neted, uniform, lunecos, cenuşiu şi rece, un araş de uzini, de viată şi de confort” — scria, in 1935, Tudor Arghezi. Mai tirziu, in aceeaşi ordine de idei, Victor Eftimiu observa : „N-ai o stradă dreaptă, la capătul căreia să ti se odihnească privirea pe un monument ridicat în mijlocul unei piete ; n-ai o inşiruire de case la fel, într-un stil unitar, în aceeaşi aliniere, cu un trotuar larg, pe care să te plimbi cu voie bună. N-ai edificii monumentale (…), nici unul din bulevardele şi institutiile maiestuoase ce transformă oraşul de provincie intr-o metropolă”. Din aspiratia efervescentă. patriotică, fată de edificarea unei capitale moderne, care să se inscrie cu Indreptătire in rindul metropolelor lumii. s-a născut personalitatea complexă, seducătoare a arhitectului Ioanide din romanul lui Călineseu, erou care, opozitie cu obtuzitatea şi meschinăria unei societăti mInate de interese conjuncturale si egoiste. visa un Bucureşti monumental, al marilor agore şi magistrale, al fintinilor cu superbe jocuri de apă. Şi, într-un alt loc, nu-şi putea reprima repulsia faţă de spiritul miop, retractil, conservator : „Este la noi o spaimă de orice bun colectiv, de orice intreprindere măreaţă. Să vină cineva şi să propună să facem un metropolitan (…) şi mă prind că mulţi vor exclama : Asta ne mai trebuia ! Noi, ţară -necăjită»”. Impotriva acelulaşi conservatorism sceptic se pronunţa şi Cezar Petrescu, în atmosfera anilor eroici ai reconstrucţiei (1947) : „Să punem cu toţii umăr la umăr, pentru a contribui efectiv la infăptuiri, nu să ne roadem coatele la cafenea, cîrtind cu sau fără ternei, opunînd celor care lucrează competenţa celor care pero-rează dar n-au plantat un pom in viaţă, n-au bătut un cui”. E bine să ne amintim că Bucureştiul viitorului, deci Bucureştiul nostru de astăzi, n-a avut de întimpinat în trecut numai oprelişti materiale (de care făceau mare caz guvernanţii la putere — „noi, ţară necăjită” după ce dăduseră de mult uitării demagogicele promisiuni electorale), ci şi mentalităţi pernicioase, dizolvante, izvorite din aceleaşi meschine interese care puneau in ,paranteză interesele publice, proiectele de anvergură. simţul perspectivei. Semnificative in acest sens sînt pătrunzătoarele rinduri scrise de Tudor Vianu în 1946 : „Adeseori, observînd chipul în care au fost construite în trecut nu numai locuinţele noastre particulare, dar şi acel în care au fost făcute lucrările publiee sau monumentele de artă, ne-am putut plinge de lipsa lor de durabilitate şi de monumentalitate. Este ca şi cum oamenii trecutului ar fi avut o zare îngustă în privirea lor asupra timpului şi nevoi ca acelea ale unor mici gospodari provinciali. Este adevărat că sentimentul istoric a fost destul de puternic .printre noi, dar mai cu seamă in orientarea lui către trecut, in inclinarea, mereu manifestată, de a întări legăturile cu ori-ginile şi cu vremurile mai vechi.

palatul-pionierilor-soimilor-patriei-bucuresti

„Un minunat dar pentru cea mai tinara generatie: Palatul pionierilor si soimilor patriei inaltat in Parcul tineretului din Capitala”

Ne-a lipsit insă, in gradul lui cel mai înaintat, senti-mentul istoric orientat către viitor, simţul răspunderii superioare faţă de generaţiile cele mai indepărtate cărora se cuvine a le lăsa lucruri statornice, aşezări măreţe”. „Lucruri statornice, aşezări măreţe”… Aspiraţii inalte, proiecte cutezătoare pe care doar legatarul intereselor supreme ale naţiunii partidul comunist, descătuşînd forţele creatoare aie intregului popor, şi-a propus şi a reuşit să le aducă la indeplinire, cu o clar-viziune, la o scară finalitate care depăşesc visele inaintaşilor. Proiecte scoase de sub colbul uitării şi nepăsării, transpuse abia în anii noştri in ,.lucruri statornice, aşezări măreţe” — hidrocentrale şi uzine, Canalul Dunăre — Marea Neagră şi metroul, iar acurn, incununind o epocă de măreţe ctitorii, Bucureştiul modern şi monumental. Bucureştiul cărula i se modelează şi i se de-săvirşeşte personalitatea de oraş socialist, păstrindu-i-se tot ce are cu adevărat frumos şi valaros, minus „pitorescul” amintind vremuri de împilare şi urniIinţă, conferindu-i-se un nou, dernn şi admirabil profil urbanistic. Este insăşi raţiunea programului de moder-nizare edilitar-urbanistică a Capitalei, def nită astfel de tovarăşul Nicolae Ceauşescu, din a cărui iniţiativă şi prin a cărui grijă statornică, de zi cu zi, Bucureştiul îşi dobindeşte noile sale atribute : „Tot ceea ce realizam din punct de vedere constructiv, dar şi arhitecturii, să fie la un nivel tot mai înalt, spre a asigura şi conditii tot mai bune de locuit, dar şi de a da o infătişare frumoasă şi demnă Capitalei noastre. Să fa-cem astfel ca, intr-adevăr, Bucureştiul să constituie un oraş-model din punct de vedere arhitectural pentru toate oraşele patriei”. Imaginea Capitalei a căpătat strălucire şi un farrnec aparte datorită unor monumentale edificii clădite in aceştl ani, dintre care cele mai multe au şi o valoare emblematică : Sala Palatului, Pavilionul expozitiei nationale, Teatrul National, Palatul sporturilor şi culturii, Institutul politehnic, Centrul de televiziune, Centrul national de fizică de la Măgurele. Palatul pionierilor, Aeroportul international Otopeni, Spitalul municipal, magazinele universale Unirii şi Bucur Obor, hotelurile Intercontinental, Dorobanţi, Bucureşti pentru a le spicui pe cele mai cunoscute şi mai reprezentative dintre alte zeci de aşezăminte social-culturale. Ne mai putem imagina Bucureştiul în absenta acestor „borne” ale modernitătii şi civilizatiei? După curn, la fel de firesc au pătruns in viata cotidiană. in sensibilitatea bucureşteanului şi impunătoare lucrări edilitare (le putem numi şi lucrări de artă) cum sint Podul Grant sau

pasajul-bucur-obor-pasajul-victoriei

„Pasajul Bucur-Obor”, „Pasajul Victoriei”

pasajele Bucur-Obor, Muncii, Unirii, victo-riei, Mărăşeşti, Lujerului. Toate aceste construcţii, demne de orice metropolă europeană, elemente ale unui amplu şi cutezător program de sistematizare, configurează unitar monumentalismul viitorului Bucureşti intr-o matrice stilistică inconfundabilă, inspirată din cele mai bune traditii ale şcolii nationale de arhitectură. Cine trece astăzi prin Piaţa Unirii, prin zonele adiacente rămîne impresionat de noua, fremecătătoarea privelişte a unui spatiu de geneză intrat în stăpînirea constructorilor, dominat de macarale-turn, străbătut buldozere, excavatoare, basculante. Şantier. Un vast, cel mai vast şantier deschis vreodată în perimetrul Capitalei. Se remodelează, intr-o conceptie de anvergură, insuşi nucleul central al oraşului, zona cuprinsă între şoseaua Panduri. cartierul Cotroceni, cheiul Dimbovitel, Calea Călăraşi, noua arteră bulevardul Mircea cel Mare, latura sudică a Pietei Unirii, bulevardul Coşbuc. Merită ,poate amintit faptul că planul de sistematizare al municipiului Bucureşti din 1935 proiecta viitorul centru cam în acelaşi perimetru, prevăzînd insă ,demolări de mai mare amploare.

După crearea „oraşului fără periferii”, după numeroasele lucrări de sistematizare a marilor piete şi bulevarde, după edificarea atitor ansambluri de locuinte şi edificii reprezentative, deci într-o etapă de maturizare urbanistică şi edilitară, iată sosit momentul operei care încoronează tot acest îndelungat şi rodnic efort creator : înălţarea centrului politico-administrativ demn de un Bucureşti la confluenta dintre două milenii. De pe acum, constructiile finisate, ca şi siluetele ce se profilează tot mai avîntat pe cerul Capitalei descoperă imaginea unei opere care exprimă, monumental, mesajul acestui timp. Splendidul bulevard Victoria Socialismului constituie axul principal de compozitie al intregului ansamblu de artere, edificii şi dotări, incununat de Casa Republicii. clădire amplă şi impunătoare, amplasată pe platforma Uranus, dominind ca aspect şi pozitie intregul centru al oraşului.

Admirind-o, ne amintim expresivele cuvinte înscrise pe pergamentul cu sigiliu prezidenţial, aşezat în cilindrul de oţel inoxidabil la temelia ctitoriei : „Astăzi, 25 iunie 1984, in al patruzecilea an al aniversării revoluţiei de eliberare socială şi naţională, de dezvoltare liberă şi independentă a Romaniei, am inaugurat lucrările de construcţie la Casa Republicii şi bulevardul Victoria măreţe şi luminoase ctitorii ale acestei epoci de adinci transformări innoitoare, construcţii monumentale ce vor dăinui peste veacuri, ca o impresionantă mărturie a voinţei locuitorilor Bucureştiului, a intregului popor romăn, de a conferi demnitate şi măreţie Capitalei patriei noastre socialiste”. Mesaj către viitorime purtînd semnăturile tovarăşului Nicolae Ceauşescu şi tovarăşei Elena Ceauşescu.”

pasajul-lujerului-pasajul-unirii-bucuresti

„Pasajul Lujerului”, „Pasajul Unirii”

[Articol transcris din almanahul ‘Scinteia 1988’. Autori: V. Vantu, I.Tanasache, Fotografii: S.Cristian]

Continua sa citesti partea a doua a transcrierii:

„Bucuresti. Un Oras cu Fata spre Secolul XXI” (II)

Distribuie! Share on Facebook13Tweet about this on TwitterShare on Google+1Pin on Pinterest0Share on Tumblr0Share on StumbleUpon0Share on Reddit0Share on LinkedIn0Email this to someone

Comentarii

comments

1 Comment

  1. Lik

    Cate lucruri frumoase se construiau pe atunci…noi credeam ca asa este normal…nu ne-am gandit ce va urma…noroc ca am apucat sa vedem acea epoca de progrese.

    Reply

Leave a Comment

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *