„Mondial ’90. Cine bate la portile Romei?”

nationala-romaniei-fotbal-1990

STADIOANEI.E CUPEI MONDIALE, ITALIA 1990

  • Grupa A:
    • ROMA (Stadionul Olimpic, 79571 locuri)
    • FLORENŢA (Stadionul Municipal, 45485 Iocuri)
  • Grupa B:
    • NAPOLI („San Paolo”, 76134 locuri)
    • BARI (stadion în constructie, 57186 locuri)
  • Grupa C:
    • TORINO (stadion în construc(ie, 67028 locuri)
    • GENOVA ( „Luigi Ferraris”, 55733 locuri)
  • Grupa D:
    • MILANO („San Siro”, 77236 locuri)
    • BOLOGNA („Dall’Ara”, 38122 locuri)
  • Grupa E:
    • VERONA („Bentegodi”, 43308 locuri)
    • UDINESE („Friuli”, 40182 locuri”)
  • Grupa F:
    • CALIGARI („Sant’Elia”, 40951 locuri)
    • PALERMO („ La Favorita”, 38147 locuri)

 

  • 8 iunie — 21 iunie: jocuri in cele şase grupe (la orele 17 şi 21); jocul inaugural: Milano, 8 iunie, ora 18;
  • 23 iunie — 26 iunie: optimi de finală (cite două echipe calificate din grupele preliminare vor alcătui patru grupe de cite trei echipe);
  • 30 iunie şi 1 iulie sferturi de finală (in două grupe de cîte patru echipe)
  • 3 şi 4 iulie: semifinalele (ora 20 în „cruciş”, între primele două clasate în grupele „sferturilor”)
  • 7 iulie: finala „mică” pentru locul 3 (ora 20)
  • 8 iulie: finala „mare” (ora 20, Stadionul Olimpic din Roma).

Repartitia în cele şase grupe preliminare va fi făcută prin tragere la sorti, in luna decembrie 1989, la Roma, după ce, in prealabil, F.I.F.A. va desemna alti patru capi de serie, în afara Italiei (grupa A, nr. I, triplă campioană mondială, tară organizatoare) şi Argentinei (grupa B, nr. 5, campioană mondială en titre), deja stabilite in această postură.

Cine bate la portile Romei?

Grupa I a preliminariilor C.M. ’90 are trei particularităţi: reuneşte trei echipe balcanice, mai mult obişnuite să joace între ele partide amicale (România, Grecia, Bulgaria), cărora li se alătură „bruiajul” vikingilor din Danemarca; apoi, în urma „convenţiei de la Atena” (ianuarie 1988), adoptată totuşi în ciuda votului „contra” al delegaţiei noastre, jocurile se dispută sistem cupă, simultan, cîte două în aceeaşi zi; în sfîrşit, aceste 6 calupuri de cîte 2 jocuri paralele sînt repartizate simetric, cîte două toamna anului ’88, în primăvara lui ’89 şi, se pare, decisivele, în toamna lui ’89.

Rezultatele primelor manşe sînt cunoscute:

19 octombrie 1988: Bulgaria — România 1 — 3; Grecia — Danemarca 1 — 1; 2 noiembrie 1988: România — Grecia 3 — 0; Danemarca — Bulgaria 1 — 1; 26 aprilie 1989: Grecia — România 0 — 0; Bulgaria — Danemarca: 0 — 2; 17 mai 1989: România — Bulgaria 1 — 0; Danemarca — Grecia 7 — 1.

In urma acestor jocuri, naţionala României se află pe primul loc în grupă (cu 7 p. din 8 posibile), decisive fiind, cum se ştie, jocurile cu Danemarca, în care trebuie să obţinem 2 puncte din 4. La vremea respectivă, s-a remarcat forţa de joc (şi de şoc) a noii noastre reprezentative, care faţă de campania precedentă ( incheiată cu acel 0 — „leşinat” de la Viena), nu-l mai avea pe Boloni (devenit între timp recordmen al selecţiilor în naţională), dar includea trei debutanţi în jocurile oficiale: Sabău, Gh. Popescu şi Rotariu, toţi trei prezenţi in formaţiile de începere a jocurilor cu Bulgaria şi Grecia. in toamnă urmează a treia manşă a grupei: 11 octombrie: Danemarca — România, Bulgaria Grecia; 15 noiembrie: România — Danemarca; Grecia — Bulgaria.

Deci ne aşteaptă o dublă confruntare cu echipa Danemarcei, una din favoritele grupei, fapt care a constituit argumentul principal (neglijat, din păcate) al contestaţiei ce-am depus-o în legătură cu această planificare a jocurilor. Sperind că, în speculaţiile noastre de suporteri, vom trece peste acest lucru la fel de uşor cum fotbaliştii noştri au trecut de adversarii lor din teren, să remarcăm un lucru mult mai semnificativ şi anurne că la porţile Romei bat, de astădată, ciţiva fotbalişti foarte tineri, pentru care calificarea la „Coppa del Mondo” ar reprezenta o premieră cu adînci rezonanţe asupra carierei lor de sportivi.

Multe speranţe se leagă de IOAN OVIDIU SABĂU, care a intrat în naţională la 20 de ani fără 9 zile (3 februarie 1988, în jocul de la Haiffa, cu selecţionata Israelului) Si a rămas în clubul tricolorilor ca un titular sigur pentru toate celelalte 11 jocuri ale naţionalei inclusiv cel cu Italia, 29 martie, Sibiu, cînd a şi marcat golul victoriei printr-o acţiune individuală de senzaţie). Specialiştii şi comentatorii sînt unanim de acord în a susţine că ascensiunea lui Sabău este una dintre cele mai spectaeuloase inregistrate de fotbalul nostru, de la Dobrin încoace. Presupunînd că stilul lui cle joc vă este, stimaţi cititori, suficient de cunoscut, ne vom rezuma aici la a-l cita doar pe Rinus Michels, fost antrenor al naţionalei Olandei pe vremea (iunie 1988) cînd jucam un amical la Amsterdam şi la sfirşitul căruia declara: „Mi-a plăcut mult jocul lui Sabău, un mijlocaş cu o mare rază de acţiune, la fel de util în ofensivă ca şi în defensivă. Prin calităţile şi tinereţea lui, poate realiza o frumoasă carieră internaţională”. Punctînd deci că, spre dcosebire de alţi îndrăgostiţi ai driblingului, Sabău „face” la fel de bine şi faza de apărare, nu ne mai rămide decît să contăm pe seriozitatea lui de ardelean din Valea Florilor, astfel încît talentul pe care-l are cu carul să se poată împlini inclusiv (sau mai ales) sub tricoul echipei naţionale.

Un al doilea debutant „sub mandatul” Jenei-Drăguşin este puternicul mijlocaş al Universităţii Craiova, GHEORGHE POPESCU. Purtat, la un moment dat, spre „înalta societate” a fotbalului de stelist în care se integrase după numai un sezon, Gică Popescu a dovedit că se poate ajunge acolo şi prin calităţile proprii, nu numai ale echipei din care faci parte. Aşa se explică menţinerea lui în echipa naţională, chiar şi atunci cînd echipa de club nu oferea, prin rezultate şi prestaţii în teren, prea multe argumente de încredere în pregătirea echipierilor săi. Dar, ca un făcut, Gică întotdeauna a evoluat la naţională peste nivelule cu care ne obişnuisem în campionat, dovedind cel mai frumos lucru care poate exista în atitudinea unui sportiv: dorinţa ardentă de a sluji impecabil reprezentativa ţării. La numai 22 de ani (născut la 9 noiembrie 1967), Gică Popescu pare o soluţie pe termen lung la naţională, într-un post pe care (exemplul e cunoscut) se poate juca la fel de bine şi la 35 de ani. Să nu „scăpăm”, oare, de atleticul rnijlocaş craiovean vreo 10-12 ani de-aici incolo? Ar fi foarte bine şi depinde numai de el: naţionala şi fotbalul românesc au nevoie de astfel de certitudini.

„Coborind şi mai mult spre linia de apărare a echipei naţionale, vom putea remarca un alt spectaculos debut, produs nici mai devreme, nici niai tîrziu decît împotriva „squadrei azzura”, la Sibiu, 29 martie 1989: este vorba de DAN PETRESCU, fermecătorul fundaş dreapta al echipei Steaua, un băiat mereu cu minecile suflecate, harnic şi inventiv cît cuprinde, cu mersul ca pe arcuri şi imprevizibil in mai toate contactele pe care le are cu mingea. Atras ca un inagnet de careul advers, Dan Petrescu oferă un alt model al fundaşului de margine ofensiv decît au putut fi un Fachetti ori lovan al nostru; adică Dan are mai multă graţie şi eleganţă decît forţă şi rezistenţă. El îşi depăşeşte adversarii cu capul, nu cu picioarele. Cu o evoluţie fulminantă în Cupa campionilor, şi-ndeosebi în partida de la Bucureşti cu Galatasaray, cînd a şi marcat un gol în căutarea căruia se afla mai demult, Dan Petrescu a intrat definitiv în graţiile publicului, fiind, de-acuma, cerut insistent de galerie, chiar dacă tacticienii îi mai pot reproşa uneori excesiva predilecţie pentru atac (acolo unde „se fac” fazele şi vin aplauzele), în defavoarea apărării pe dreapta, pe unde mai poate scăpa cîte-o extremă rătărită. La 22 de ani (născut la 22 decembrie 1967), Dan Petrescu a izbucnit spectaculos prin calităţile sale sportive şi omeneşti, nefiind, desigur, deloc tîrziu să mai adauge aoarece tactică” (necesară într-un post de asemenea răspundere) cerută de vreo partidă sau alta.

Zăbovind mai mult asupra acestor tineri debutanţi ai echipei naţionale, nu înseamnă c-am neglijat tinereţea celorialţi „corifei” ai fotbalului nostru, ci înşişi foarte tineri, dar, oricum, cu mai multă experienţă internaţională, Hagi, Mateuţ (cîte 24 de ani) şi Lăcătuş (25) sînt exemplele cele mai concludente de jucători tineri cărora le lipseşte exact o prezenţă C.M. pentru a spune că au gustat din majoritatea cupelor gloriei sportive. Alături de ei sînt ceilalţi tricolori, aflaţi la vîrsta deplinei maturităţi sportive şi care, poate, nu-şi permit să amîne prezenţa la mondiale pentru ’94: Lung, Iovan, Ungureanu, Rednic, Rotariu, Klein, Cămătaru, Piţurcă, Vaişcovici. Toţi aceştia, şi cei la care temperaţii, dar inspiraţii antrenori Emerich Jenei şi Cornel Drăguşin vor mai apela, au datoria faţă de ei înşişi de a se pune umăr lîngă umăr pentru „a forţa” porţile Romei, într-o ocazie unică, pe care tot ei au creat-o prin prestaţiile de pină acum şi — tocmai de aceea — neavînd dreptul s-o risipească prin cine şfie ce neglijenţă care nu i-ar costa atit pe ei, cît mai ales pe o întreagă generaţie de fotbalişti căreia îi sînt lideri incontestabili, respectaţi, iubiţi şi investiţi cu marea răspundere de a „o duce” la „Coppa del Mondo”. SUCCES,TRICOLORI!

[Articol transcris din Almanah Flacara 1990. Autor: O.Stireanu]

Distribuie! Share on Facebook0Tweet about this on TwitterShare on Google+1Pin on Pinterest0Share on Tumblr0Share on StumbleUpon0Share on Reddit0Share on LinkedIn0Email this to someone

Comentarii

comments

Leave a Comment

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *