Interviu Alexandru Arsinel, Jean Constantin, Nicu Constantin

Alexandru Arsinel, Jean Constantin, Nicu Constantin

Alexandru Arsinel

Actorul Alexandru Arşinel se lasă… greu. Pentru interviul acesta l-am căutat la teatru, la televiziune, la radio, acasă şi pînă la urmă l-am găsit in pauza unei repetitii. AflInd că este vorba de prietenii de la BTT, a acceptat să ne răspundă.

1. : Ce este umorul ?

Alexandru Arsinel : In orice caz, nu cred că este ceva „de risul lumii”. Este, cred, o îndeletnicire importantă, ce nu se află chiar la îndemîna oricui, şi care, cu cît se face mai serios cu atît se… rîde mai bine

2. : De ce aţi ales comedia, „revista” ?

Alexandru Arsinel  : Am ales revista pentru că şi ea este tot o formă de teatru… şi uneori, chiar una din formele cele mai dificile…

3. : Cum vedefi rolul umorutui în educarea tineretului ?

Alexandru Arsinel  : Umorul este şi el, firesc, una din componentele fără număr ale tineretii. Sînt sigur că se poate educa prin umor. Nu cred să fie ceva mai educativ declt rîsul.

4. : Aveti un actor de comedie, preferat ?

Alexandru Arsinel  : Ăctorul meu preferat este… actrita Stela Popescu.

5. : Ce ar trebui făcut pentru ridicarea nivelului umorului. in teatru ?

Alexandru Arsinel  : Ar trebui făcut cit mai mult. In primul rînd cît mai mult umor. Asta nu inseamnă superficialitate. Asta nu inseamnă să dezvoltăm rîsul în dauna celorlalte insuşiri omeneşti. Dar un teatru in care nu se rîde, arată la fel ca o ramă fără tablou.

6. : Ce planuri aveti pentru stagiunea in curs ?

Alexandru Arsinel  : Am planuri mari. Intotdeauna le-am croit pe dimensiuni care să mă stimuleze spre mai bine şi mai mult.

7. : Pe cînd un spectacol „in exclusivitate” la Costinesti ?

Alexandru Arsinel  : Pe atunci cind va fi cazul… Sau, mai exact, cind va veni vara…

Jean Constantin

L-am căutat pe maestrul Jean Constantin la Constanţa, dar, era la Bucureşti. Am revenit la. Bucureşti, dar..: plecase la Braşov ! In fine, l-am abordat… telefonic, şi ne-a răspuns… telegrafic

1. : Ce părere aveţi despre umor ?

Jean Constantin : Umorul bun este sănătos şi necesar omului, la fel ca hrana. Atunci cînd îl faci bine, cînd reuseşti să descreţeşti frunţile semenilor tăi. cînd îi faci să-şi uite pentru moment toate celelalte preocupări, ai o satisfactie deplină. Cred că psihologii — şi nu numai ei ar trebui să studieze aspectele umorului — terapie (umoroterapiei) sau ale terapie (risoterapiei). Concluziile cred că ar fi incurajatoare.

2. : De ce aţi ales comedia ?

Jean Constantin : Cred că ea m-a ales pe mine. Şi dacă totuşi am optat pentru comedie, am făcut-o pentru că unii au zis : ..N-are ăsta faţă pentru dramă” ! Cred ei ! Abia aştept să le dau o replică. Drintr-un rol care sper că va veni !

3. : Care este viitorul umorului, al comediei, în general ?

Jean Constantin : Nu s-a stabilit încă. Se mai discută. Cel mai bine ar fi să se infiinteze o clasă de umor la Institutul de artă teatrală şi cinematografică Nici dintre artiştii amatori nu sînt recrutaţi cei mai buni. Durerea mare nu este totuşi lipsa actorilor sau comicilor ci, mai ales a TEXTELOR umoristice adevărate. Prea au devenit filozofice textele, aşa — zise „umoristice”.

4. : Care este actorul dumneavoastră preferat ?

Jean Constantin : Gheorghe Dinică. Am jucat în multe filme eu el şi m-a convins !

5. : Ce proiecte aveti ?

Jean Constantin : Aştept încă. Sînt la mina regizorilor de film si a prietenilor creatori de texte umoristice.

6. : Ce rol au tinerii in proliferarea umorului ?

Jean Constantin : UN ROL MARE ! Dar, înainte de toate, să inveţe să rîdă sănătos, să aibe păreri bune şi despre alţii, iar dacă nu au talent să nu se bage că se fac de… rîs ! Dar nu de rîs din acela bun !

7. : Ca să „vă ierte” tinerii că sînteţi prea rău cu ei, povestiţi ceva de… ris !

Jean Constantin : Mergeam de la Suceava la Botoşani in autobuzul ITA care era teasc de atîta omenire inghesuită in el. Stînd cu căciula pe ochi, printre sacii de cartofi, raţe si gîşte de toate culorile şi printre alte-aripate albe şi ales colorate, aşa, frumos ca …ştiţi dumneavoastră cum !, aud vorbind doi moldoveni:

— Mă, uită-te la ăia ! El ii. Caraghiosul ăla de la Constanţa.

— Nu-i, mă. — După nas e el, mă.

— Păi ce, numai el are nasul aşa ?

— Uită-te ce caraghios e (şi-mi face cu ochiul).

— Intreabă-l, mă. — Nu-l întreb. Intreabă-l tu.

— Tu eşti, mă. ?

— Care, mă. ?

— Ala din filme.

— Nu sînt, mă.

— Minţi, mă Jane. că tu eşti.

— După care unul dintre ei zice :

— Nu-i mă, el. Da-l dracu’, că-l ştiu eu pe panarama aia de la mare ! Uită-te la ăsta. E din ai noştri, dar mai spălat !

Nicu Constantin

1. După părerea lui… „Belmondo al II-lea”, ce este umorul ?

Nicu Constantin : Nu ştiu dacă, a existat cineva in stare să dea o formulă exactă a ceea ce inseamnă umorul (v-au căzut cheile, fiţi atent, de la maşină) dacă s-a pregătit cineva, chiar dintre marii noştri „comici” (vorbind, încoace, trecînd pe la Aristofan, prin Shakespeare, şi Caragiale) ştiu eu, noştri cum să zic, aşa, dramaturgi. Dacă ar fi să dau o definiţie exactă, după părerea mea umilă, umorul este o formă alambicată, contradictoriu-opusă, care printr-un unghi ginofizic să apară, într-o intrare foarte paralaxă, într-o viziune circular’ă (în momentul ăsta m-a anunţat regizorul să fiu în scenă) într-o formă spun, foarte confuză, dintr-o, da, da, elipsă geometrică, prin fază de computere, da’ eu nu ştiu fratilor decît o singură vorbă : să se rîdă, tovarăsi! Pentru mine ăsta este umorul. Adică ce să vă spun, să închei cu o altă glumă : ca ,să vedeţi, că romănul, cum se ştie, face chiar şi „haz de necaz”. Veneam cu masina dinspre Slobozia, prin comuna Ograda. Un ţăran era pe camp cu coasa, astă vară şi altul îl strigă. Zice „Bade Ioanee, zice, ţi-a murit soacra” ! „Lasă bă, răspunse Ion, întîi munca şi pe urmă distracţia” !

Un om care rîde se simte mai bine, trăieşte mai mult, probabil că (consultam undeva, într-un almanah, nu ăsta !) în ţara noastră există un „grad ridicat de longevitate”, datorită faptului că oamenii noştri rîd. Si e bine cit rid ! Cît ridem sintem veseli şi cît sîntem veseli sîntem frumoşi. Oamenii, toţi, mă-ntreabă „ce virstă aveţi ?” Mi-e jenă să spun ! Nu sInt fată, n-ascund vîrsta, fiindcă eu, cînd mă scol dimineaţa, rîd. Cam atît despre umor.
2. De ce, din teatru, aţi ales, în principal comedia, pentru că nimeni nu neagă — aţi demonstrat-o — sînteţi foarte dotat şi pentru, dramă.

Nicu Constantin : Aş vrea să fac o re-marcă precisă : pentru mine (cum spunea marele Chaplin) nu există actor de dramă sau de comedie Este actorul, pus în situatia de a rezolva problemele dramatice sau comice ale unui singur rol. Eu, spre exemplu, în spectacolele cu „Belmondo al II-lea”, nu joc nurnai rol comic, trăiesc si momente lirice, momente in care mă-ndrăgostesc de-o fată şi trebuie să conving publicul că aşa e. De ce am ales acest teatru ? Să ştiti că, asta, Comedia este mult mai grea. Şi de ce am ales teatrul de revistă ? Pentru că ştiu că se cheamă teatru de revistă, teatru total. Da, pentru că un actor chemat să cînte, să danseze, să spună glume cu haz, să facă lumea să rldă, să facă lumea să plIngă se cheamă peste tot în lume, „artist total” ! De aceea, vă spun, nu sînt actori de dramă şi de comedie, sînt actori de două feluri : buni şi atît . Păi, unul „mic” poate să fie imens ! Eu am avut în teatru un actor foarte mare. după părerea mea, Ion Antonescu-Cărăbuş, care dintr-un singur „blitz” de 4 cuvinte, făcea o cascadă de rîs cît nu fac altii intr-o piesă de trei ore. Marele nostru Mihăilescu-Brăila, naşu’ Ştefan Bănică (zic naş că mi-a botezat copilul). Să amintesc şi de Stela şi de ceilalti: Dem, Puiu, Amza, Jean, Horia şi Radu ehee… Eu rămin la părerea mea, întotdeauna cînd mă scol dimineată, pentru mine teatrul azi incepe, nu ştiu dacă sint mare sau mic dar stiu precis că sînt necesar. Mi-o demonstreaza piesa „Belmondo”, care de doi ani de zile tine afişul, chiar la ora cînd îmi luati mie interviul, — uitati-vă în sală, este arhiplină — nu există bilete de trei zile. Asta este performanta artistului. Artistul nu măsoară valoarea lui prin bani, ci o măsoară intotdeauna prin aplauze. Ori bucuria de a veni la teatru este cea mai mare bucurie. In momentul cînd un artist uită să mai vină la teatru şi nu mai are bucuria de a veni, asta este grav.

In afară de „teatrul meu” îmi place foarte mult boxul şi fotbalul (bineînţeles „Rapiduleţul”). Chiar că mă leagă o amintire teribilă de Rapidul ăsta ! Cu vreo cîţiva ani în urmă, cînd era Rapidul în „A”, eram pe stadion — se juca pe „Republicii” — şi eu coboram scările (venisem mai tîrziu) s-ajung mai în fată. Un tip din Giuleşti de-acolo, îmbrăcat cu cămaşă verde, cu pantaloni roşii, cu pantofi d-ăia lungi, aşa, ştiţi cum sînt rapidiştii era mereu deranjat. Trece unul, conducea Rapidul cu 2-0, nu face nimica, mai trece unul, — 2-1, a mai trecut unul — s-a enervat, trece şi al trei-lea — 2-2 ! Tot cobora lumea în jos, spre stadion, era aglomerat, se stătea pe scară, se murdăreau pe costume. Nu ştiu — se face 3-2, pentru Petrolul, coboram şi eu şi cetăţeanul ăsta din Giuleşti, mai brunet, aşa, mai închis la culoare zice : „Nea Nicule, mata un-te duci. nene, că ăştia n-au pivniţă!-

3. După părerea dumneavoastra, care sînt corifeii comediei romănesti ? Altfel spus, ce preferinţe aveţi ?

Nicu Constantin : Francezii spun că „in materie de gust e chestie de viaţă. !” Eu n-aş putea să fac un catalog al preferinţelor. Ştiu însă un singur lucru şi foarte precis : actorii noştri, actorii în accepţiunea amintită sînt mari şi buni ! Au demonstrat-o pe scenele Parisului, ale Americii, ale tuturor ţărilor în care am jucat, au demonstrat-o şi în ţara noastră că sînt actori de mare curaj, de mare putere. Nu ştiu, poate dacă aş spune că sînt îndrăgostit de prietenul meu Gheorghe Dinică şi de prietenul meu Marin Moraru, sau de marele nostru Beligan sau de talentatul George Constantin, sau de — să zic aşa — „necesarul” Amzea Pellea… De toţi oamenii ăştia care fac — vedeţi, Amza este un tip de excepţie, iarăşi (ăsta face de la nea Mărin — Mihai Viteazul, un erou naţional, pe care l-a jucat excelent) ;

4. Ce face umorul, pentru educarea tineirilor ? Si ce trebuie făcut ?

Nicu Constantin : Să se militeze mai mult pentru o literatură de umor, foarte puternică, să se facă filme de umor pentru că trec anii. Editurile noastre să publice cît se poate de mult umor. Sînt adeptul cenaclului Păunescu, adică — rectific „Flacăra” mă rog, se confundă cu ambalajul, sînt de acord cu asta, dar, vreau, acolo, în cenaclul ăsta, şi in toate cenaclurile care există, să avem o prezenţă a unui umorist, sau a unui artist de umor, sau a unui om care să facă lumea să rîdă, într-o epigramă, într-o… Maestrul Baranga avea o vorbă teribilă : ,,un om care face pe alt om să rîdă e un fel de văr primar al lui Dumnezeu” ! Mai aproape de iad decit de rai, comicii sînt nişte oameni daţi dracului !

Eu am un băiat de 15 ani care întotdeauna imi ia textele de la radio sau de la televiziune, sau care le lucrez cu colegii mei, le citeşte şi, cînd îl las singur în birou şi-l aud din camera de alături că rîde, mă bucur. Copilul care ştie să rIdă, „e clătit !” Sînt două forme teribile ,,sportul şi risul” ! Spunea un mare comic grec „Mens sana in corpore… barosana” ! Minte sănătoasă în trup major ! Sau, mai exact, mens sana in corpore sano ! Asta este foarte clar şi-l ştiu tot ! Dar eu zic că un om care vine la noi şi „se clăteşte” două ore într-o cascadă de rîs, el se scoală dimineaţă mult mai bun de muncă. O afirmaţie a unui prim secretar de judeţ (după un spectacol jucat pe un stadion) : „Vedeţi aceşti zece mii de oamenil de pe stadion ? Două săptămîni dărîm cu ei tot judeţul ! Toată agricultura judeţului ! Aşa au rîs şi s-au simţit bine !” Deci, noi sintem tonici, sintem necesari.

5. Vă rog să povestiţi o farsă, a cărei victimă aţi fost, farsă făcută de colegi.

Nicu Constantin : Eu, mă rog, am avut neşansa — unii spun ia Dumnezeu de la urechi şi-ţi pune la ochi, sau îţi ia de la gură şi-ţi pune la dinţi” — adică, mie mi-a luat de la ochi şi mi-a pus la minte (port ochelari de cînd eram copil). Eram cu colegul meu Lulescu acum vreo 12 ani. Eu am ieşit, eram la chiuvetă, eram chiar după spectacol, el a prins momentul cînd mă spălam şi a uns ochelarii cu vaselină. Cînd am venit de la chiuvetă, el plecase, am pus ochelarii la ochi şi, am văzut… că, nu mai văd ! Am început să strig: „Lulule, cred c-am orbit !” „Nu mă, deşteptule, vezi că ţi-am uns ochelarii cu vaselină”. Asta s-a-ntîmplat în această cabină, unde mă aflu, pe acelaşi scaun. Eu rămîn la dispoziţia dumneavoastră şi pentru aIte interviuri, dar am o singură dorinţă majoră, pe care trebuie să o publicati într-o formă sau alta, in revista, în ziarul sau în almanahul dumneavoastră. Să urez copiilor, adică tineretului nostru, copiilor si copilului meu, si celorlalţi copii din această ţară şi din toată lumea de fapt, un zimbet mai cald pe buze. Să fie linişte si pace pe această planetă superbă, cum au lăsat-o toti, veselă, care se cheamă Terra, să rămînă întotdeauna aşa cum a lăsat-o galaxia, cum a lăsat-o natura, cum au lăsat-o toţi, veselă, bogată şi fără războaie, şi fără oameni răi şi fără bogaţi şi săraci, cu oameni ai dreptăţii şi-ai cinstei.’

[Transcriere din Almanah BTT 1984]

Distribuie! Share on Facebook0Tweet about this on TwitterShare on Google+0Pin on Pinterest0Share on Tumblr0Share on StumbleUpon0Share on Reddit0Share on LinkedIn0Email this to someone

Comentarii

comments

Leave a Comment

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *