„Viata Traita la Milimetru”

„Zile si nopti

Ca şi cum viaţa ar avea numai acele momente unice, solemne, ale inaugurărilor, ale festivităţilor, ale premierelor, ca şi cum existenţa Ior s-ar consuma numai pentru astfel de clipe —tulburătoare, memorabile, e adevărat, aşteptate uneori ani de zile — dar dincolo de care există atîţia ani, atîtea zile şi nopţi de nelinişte, zile şi nopţi obişnuite, adică zile şi nopţi de muncă şi de nesomn şi de neastîmpăr; pentru că e nevoie de toate astea pentru ca un Iucru nou să prindă viaţă; aici nu există program funcţionăresc, viaţa lor nu se poate măsura cu măsurile obişnuite, viaţa lor nici măcar nu se poate povesti; o astfel de viaţă se trăieşte pur şi simplu, adică ei trăiesc simplu, de tot omeneşte, fără eroisme, fără gesturi sau întîmplări spectaculoase, fără sentimentul unor existenţe de excepţie. Sînt oameni obişnuiţi în împrejurări aproape obişnuite, sînt oameni care muncesc pur şi simplu şi pentru care munca aceasta, munca lor este suprema justificare a vieţii; ei nu au nevoie de portrete eroice prin gazete, ei nu sa socotesc şi nu le place să fie socotiţi eroi, ei nu vor să fie eroi, ei vor să îşi facă meseria şi atît, adică nu, să şi-o facă mai mult decît bine, pentru ei important este ceea ce trăiesc astăzi, ceea ce va fi mîine, şi mai puţin ce a fost ieri, prin ce au trecut, deşi poate au trecut prin împrejurări cu totul deosebite. Adevărul este că astfel de oameni nu au timp de rememorări, de nostaigii şi de sentimentalisrne lăcrimoase, ei au acum o grabă de a trăi şi a face atît cît pot să facă, să iase semn aI trecerii lor şi să piece mai departe, fără regrete, fără nostalgii, liniştiţi, cu sentimentul că ceea ce ţinea de ei s-a încheiat, că e nevoie de ei altundeva (şi chiar este nevoie), e nevoie de ei pretutindeni, la porţile omeniei, la porţile monumentale ale prezentului, peste tot unde se înalţă temelii pentru eternitate; îi cheamă necontenit alte drumuri, alte începuturi, fără de care viaţa lor ar fi greu de imaginat, fără de care existenţa li s-ar părea searbădă şi prăfuită, ca un disc invechit, uitat prea multă vreme într-o odaie oarecare. O astfel de viaţă, o astfel de lume, a şantierelor, a şantieriştilor îşi are rosturile ei, care sînt în primul rînd ale omeniei, ale îndrăznelii, ale unui fel de nelinişte, pe care uneori nu o potolesc nici vîrsta, nici anii petrecuţi pe destule şantiere, aşadar nici experienţa, nici toate celelalte, nici măcar faptul că au familie, că au copii. Este în ei un grăunte de nepotolire care îi Indeamnă să plece mereu In locuri care îi cheamă, să caute mereu altceva, să nu poată să stea într-un loc pentru totdeauna, asemenea marinarilor care nu se pot indrăgosti niciodată atît de mult de un loc încît să nu-i mai părăseasca niciodată, deşi, au şi ei un ţărm anume la care se întorc mereu; astfel de rătăcitori, de marinari neliniştiţi ai uscatului, sînt aceşti şantierişti despre care s-a scris atît de mult (şi nu de puţine ori atît de fals) încît cuvintele aproape s-au tocit, ce poţi să mai spui astăzi mai adevărat şi mai profund, irepetabil, mai exact şi mai sincer, cînd ei zîmbesc numai şi la ideea că iar vine cineva de la ziar, cînd ei au văzut bine cum se scrie despre ei prin ziare, cînd ei tocmai asta caută să evite: cuvintele mari şi retorica asupra unor fapte atît de obişnuite încît, zău că te şi prinde mirarea ce vor fi văzînd alţii măreţ în ele; şi tocmai această lipsă de măreţie (aparentă) a gesturilor cotidiene îi face să aleagă cu deplină linişte încă o schimbare, ca şi cum asta ar fi de la sine înţeles, ca şi cum asta ar fi o lege a lor nescrisă (ca şi cum cei care n-ar mai rezista atîtor nesfîrşite drumuri, mereu altele, ar trage la maI dintr-un fel de renunţare), fără să uite nici o clipă că acolo unde pleacă, spre acel alt inceput nu îi aşteaptă evident raiul pe pămînt, fără să uite (cum ar putea să uite?) că urmează alte nesfîrşite zile şi nopti petrecute în mijlocul acelui du-te-vino de basculante, de excavatoare, de compresoare, de staţii de ciment, în mijlocul acelei lumi ieşită parcă din ţîţîni care le apartine, care devine cu fiecare zi, cu fiecare ceas, altceva, datorită lor, care se apropie de tintă mai lesne sau mai greu, pentru că ei trag mai tare sau mai încet; fără să uite că dincolo de toate astea, de fapt laolaltă cu ele, alături de ele, de nedespărţit, sînt celelalte ceasuri de singurătate, de viaţă „personală”, de viată-pe-cont-propriu, viaţa care ne rămîne, şi despre care cam uităm uneori, ca şi cum şantierul ar fi numai asta: hurducăiala camioanelor, a basculanteior, numai vuietul staţiilor de betonare, al motoarelor, al pompelor, ca şi cum am uita că dincolo de toate astea există o linişte şi o pace şi o singurătate care ne apartin în exclusivitate, sînt liniştea şi pacea şi singurătatea de care avem nevoie (de care avem atîta nevoie), pentru că, tehnic vorbind, şi omeneşte vorbind, şantierul este o realitate prea complexă pentru a o reduce la cîteva şabloane, la cîteva scheme convenţionale, în primul rînd şantierul este o realitate sufletească, dacă vreţi chiar o stare de suflet, care nu se traduce numai prin entuziasme şi hei-rup-uri însufleţite, iar apoi toată lumea asta de lumi, pentru că în chip evident un şantier (orice şantier este chiar o lume de Iumi) e o realitate tehnică, profesională, o sumă de competenţe, un spaţiu în care tinereţea se poate afirma şi chiar se afirmă deplin, cu toată energia ei, cu toată impetuoasa ei îndrăzneală; o lume, deci, a tuturor posibilitătilor pentru o vîrstă a tuturor posibilităţilor — căci, la urma urmelor cine sînt mai cu seamă aceşti extraordinari oameni ai şantierelor? Sînt oameni de toate vîrstele, desigur, dar mai cu seamă sînt sute şi mii de tineri, prezenţi pretutindeni în inima fierbinte a realităţii: la Porţile de Fier, la Canolul Dunarere-Marea Neagră, la Riul Mare, la Siriu, la Roşia Poieni, în Călimoni, şi asa mai departe. Un ş.a.m.d. care acoperă, de fapt, realitatea intregii ţări.

santiere-viata-la-milimetru

Amintiri pentru toată viaţa
I-ai putea recunoaşte uşor, după felul apăsat în care calcă, ca nişte marinari care îşi proptesc bine picioarele, ca şi cum ar vrea să simtă bine pămîntul sub tălpi (nişte marinari fără corăbii, dar care au bătut mai tot pămîntul ăsta românesc), după felul în care iti strîng mîna, după felul în care te privesc, după felul în care tac, după felut în care ascultă… Există mai multe feluri de a tăcea, nu-i aşa? — numai că tăcerea for nu este grea, amenintătoare, nu te striveşte, este tăcerea unor oameni care au prea multe de spus, care au trăit multe şi care nu se grăbesc să istorisească toate cîte le ştiu. Nu prea am întîlnit printre ei multi amatori de istorisiri, ii aduci cu greu înapoi cu gîndul către locurile pe unde au călcat cîndva; sînt probabil amintirile lor mai tăinuite, mai de demult pe care nu vor să le tulbure cu una cu două, deşi, dacă ar apuca totuşi să povestească ceva despre ei şi despre acele intlimplări, care îi leagă de locurile pe unde au fost odată (şi care au intrat în Istorie, în istoria spectaculoasă a anilor aceştia plini de prefaceri) ai descoperi nişte împrejurări de tot obişnuite, ai afla despre noroaiele sau gerul cutărui şantier cînd erau şi mai tineri decît acum, despre baraca de la început în care se încălzeau cum puteau, blestemîndu-şi zilele şi gîndul de a fi venit acolo, despre lungile nopti cînd lucrau în schimbul III, despre zilele cînd lucrau şi două schimburi, pentru că era nevoie, despre alte zile, şi nopti de nelinişti cînd aveau bătaie de cap cu excavaţiile, cu infiltratille, cu apa subterană, cu nu ştiu ce utilaje care nu mai veneau de la revizie, cu uleiul, cu piesele de schimb, cu oamenii din echipă care îţi plecau cîte două-trei zile, cînd ţi-era lumea mai dragă, lăsîndu-te descoperit, despre interminabile cu ploi, despre ziua inaugurării la… şi despre „botezul” barajului de la.., şi apoi iar despre primul ţăruş şi fotografia aia pe care o vezi şi tu cu un cîmp pe care nu erau decît atît: cîteva băltoace şi nişte gîşte, unde acum este un mare combinat chimic, sau despre întîmplarea aia nenorocită cînd apele au rupt batardoul, năvălind în incinta izolată, de n-au mai avut linişte zile intregi pînă ce au evacuat apa şi apoi alte zile pînă au scos nămolul şi aşa mai departe. Un ş.a.m.d care cuprinde nenumărate astfel de întîmplări şi împrejurări obişnuite, cu anume oameni, meşterii lor, care sînt un fel de repere pentru ei, ei care nu au „făcut” Bicazul, ori Portile de Fier I, dar au prins în schimb altele — Vidraru, Lotru, lucrările de pe Olt, şi de pe Dunăre (Porţile de Fier II, Giurgeni Vadul-Oli), iar acurn, Rîul Mare, Sebeşul, Poiana Mărului, iar mai inainte combinatele de !a Galaţi, Tîrgovişte, Călăraşi, şi apoi Călimanii, Roşia Poieni, Canalul dobrogean, platforma Midia-Năvodari… Aşa încît au, ce-i drept, amintirile lor şi au des-tule, numai că uite, nu cum se face, nu prea au ei timp de amintiri, sau poate că împrejurarea asta li se pare ca o indiscretie faţă de propriul lor trecut (pentru că — nu-i aşa? — deja, băietii ăştia, care au crescut odată cu monumentele prezentului sau, altfel spus, sub ochii cărora au crescut astfel de monumente, au un astfel de trecut presărat de au trecut binişor de douăzeci de ani, ba chiar de treizeci şi uite merg pe nesimtite spre o maturitate pe care altfel au dobîndit-o de mult, de fapt, te uiţi bine la ei şi nu-ţi mai vine să zici „băletii ăştia”, multi au şi ei rostul lor, au familia lor, au copii, au terminat cîte o şcoală, aşa din mers, cum au putut, care profesionala, care liceu la seral, care subingineri, care şcoala de maiştri, pentru că vremea trece şi dacă nu faci ceva acum, cît eşti tînăr, cînd eşti în putere, ctrid naiba să mai faci, la bătrîneţe, spun ei rîzînd, pentru că parcă nu le vine să creadă că vine şi o astfel de vreme, că o să ajungă şi ei către bătrIneţe, către înţelepciune, cînd or fi poate mai potoliţi.

Inceputul lumii continua

Eram intr-o vara, imi aduc aminte, pe santierul acela din Muntii Banatului, exact in mijlocul „caldarii” care avea sa fie umpluta cu roca si pamant si ma uitam aiurit de jur imprejur, la toata cuprinderea asta pe care avea sa o inghita barajul – un baraj care la cota finalâ va măsura 133 de metri înălţime, iar la bază va avea 800 de metri lăţime… Am măsurat cu ochiul, pe urmă chiar am străbătut distanţa aceea care avea să fie „talpa” barajului (cîtă mai rămăsese descoperită, pentru că lucrările avansau deja), şi m-am trezit într-un punct care avea să rămînă îngropat definitiv sub milioanele de metri cubi de argilă (beton din argilă, mi-a precizat un inginer nu chiar aşa de tînăr, avea vreo zece ani pe şantiere, şi venise aici, la Siriu, chiar de la început). Am privit pămîntul acela peste care călcam, argila care dădea atîta bătaie de cap şi peste care aveau să vină alte şi alte straturi, şi pe urmă rocă, pînă la cota finală; pe urmă, am privit (mai exact, ar trebui să spun: am pipăit cu privirea) peretele muntelui, zidul de stîncă al văii de care avea să fie „lipit” barajul: 133 de metri! E ceva greu de imaginat. Una e să mergi cu maşina la Vidraru sau la Tarniţa şi să te opreşti acolo sus, să priveşti barajul şi să te minunezi („uite domnule ce pot să facă oamenii ăştia”, şi să fii mîndru şi puţin uimit, sau impresionat) şi alta e să te afli jos, sub cei 133 de metri şi să măsori acea verticalitate, deocamdată doar imaginabilă, a acestui alt munte pe care efectiv oamenii aceştia îI vor ridica, aici, în valea Buzăului; pentru că, iată, astfel de oameni, în faţa cărora cuvintele sînt neputincioase şi palide, fac nu-i aşa? — concurenţă naturii! Puteţi să zîmbiţi, puteţi să credeţi ce vreţi, dar nu pot să spun altfel: asta e situaţia, asta e realitatea, vorba unui ţăran: „Ia cota asta am ajuns”, ei au pe conştiinţă nişte dealuri şi nişte munţi adevăraţi, dar tot ei au mutat aici şi dincolo cîţiva munţi din loc, prin mîinile lor se preface o realitate pentru care altfel au fost necesare ere geologice, miliarde de ani. Dacă i-ai întreba ceva despre asta, dacă le-ai porneni despre astfel de lucruri, probabil că mulţi ar zimbi, ţi-ar spune: pleacă, domnule, cu comediile aste de aci, de asta ne arde nouă acum, şi poate că avea dreptate, de altele le arde lor inima acum, pentru că vă daţi dumneavoastră seama ce presupune o lucrare ca asta? Barajul de la Rîul Mare va avea 168 m înălţime! şi va măsura 450 m la coronament… Ce poţi să mai spui, sau ce poţi să spui mai întîi despre toate astea, despre viaţa lor de aici de pe şantier care nu este nici romantică, nici prozaica, nici eroică, nici obişnuită, ESTE PUR SI SIMPLU, pentru că şantierul, evident, asta inseamnă în primul rînd: oameni, performanţe omeneşti, competenţă, nu-i aşa? — tăria de a rezista, aşadar rezistentă, stăruinţă, Incit toată această lume a lor este în egală măsură lume a stăruinţei, a puterii de a rămîne, de a nu dezerta, de a nu dezarma dinaintea greutăţilor,,, care sînt nu puţine, de a ţine drumul, de a „ţine la drum, la drum lung, la atîtea drumuri şi atltea popasuri şi de a o lua iarăşi şi iarăşi de la capăt, de a recunoaşte cinstit că ai ales meseria asta pentru că ai vrut să faci ceva anume, nu neapărat ca să cîştigi bani, nu neapărat „ca să-ţi faci o situaţie”, ci pur şi simplu ca să te simţi pe picioarele tale, să faci ceva care stă în puterile tale, să poţi să te priveşti liniştit în oglinda propriei conştiinţe, sa nu te cuprindă mai tîrziu îndoielile, să poţi respira liniştit şi cu demnitate de fiecare dată, adică totdeauna.”

[Articol transcris din almanahul ‘BTT’85′. Autor: P. Brasoveanu]

Distribuie! Share on Facebook0Tweet about this on TwitterShare on Google+1Pin on Pinterest0Share on Tumblr0Share on StumbleUpon0Share on Reddit0Share on LinkedIn0Email this to someone

Comentarii

comments

Leave a Comment

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *