‘Maramuresul dintotdeauna’

maramures

‘Maramures. I se mai spune nordul cel mai de nord al ţării. Zice cintecul : „Maramures, ţară veche, / Cu oameni fără pereche…”

Ţinut fabulos, Maramuresul e o copaie geologică păstrătoare de gintă dacică, sortitia multe veacuri la izolare, numai latinitatea pătrunzind in spatele imensului zid natural ce-I fornează munţli Gutii, Ţibles si Rodnei. Vigoarea dacllor liberi si mindria romană au dat nastere aici unei celule etnice de mare vitalitate şi ogoliu, rezistenta pină la conservatorism influenţelor din afara, mai ales celor ce s-au vrut impuse cu forţa.

‘Tari’ in munti

Această existenţă singulară a dus la crearea unui spaţiu sufletesc nordic, unic in structura sa, depozitar de limbă, port si datini strămosesti, un spaţiu in care s-au ingemă-nat in chipul cel mai firesc si fericit virtuozitatea şl ospitalitatea lor, splendorile fruste cu varietatea naturii, creindu-se in jurul său o aureolă aparte în Carpaţii romănesti. Şi toate acestea, moroşenii le poartă astăzi ca pe-o mare virtute, făcind din ele un blazon de noblete, asemeni stindardelor voievodale ale „descălecătorului” Bogdan, intemeletorui Moldovei; tot în acest Nord a trăit legendarul Pintea Viteazul, haiducul care in secolul XVIII a innebunit un imperiu. Locuind intre munti şi văi, în spatii geografice unitare, oamenii de aici şi-au numit vetrele „tări”, incă de la inceputul evului mediu, adică alcătuiri social-economice şi etnice cu functii si rosturi de organizare prestatală, nominatia existind pină-n zilele noastre, indicind aura şi prestigiul lor ; judeţul de azi este format din patru zone surori Ţara Maramureşului, Ţara Lăpuşului, Tara Chioarului şi Tara Codrului — pagini unice de vitalitate în cartea neamului românesc. In vestul Maramureşului se află despărtit-unită tot de munti, o altă celulă de veche marcă. Tara Oaşului (în judetul Satu Mare), cu care nordul transilvănean se intregeşte în chip armonic şi inconfundabil, unde legenda şi istoria se ingemănează, precum copacii aceleiaşi păduri… In Maramureşul de demult – spune legenda – trăiau uriasi, din care nu mai rămăseseră decit un bătrin şi fata lui, pe nume Rozalia, frumoasă ca o rază de soare. Intr-o zi, tristă şi singură, fecioara coboară, din munti, prin pădurea deasă, urmind firul apei ce se chema Iza. Pe malui ei, intr-o poiană, Rozalia a văzut nişte oameni mici, mici de tot, care nu s-au speriat cînd i-a luat în poala rochiei şi i-a dus tatălul său. Saltandu-i pe palmă, uriaşul a zis :

– Aceştia sint din neamul romanilor!

Fata il roagă pe stăpinul muntilor şi al apelor să-l facă pe un roman mai mare, iar pe ea mai mică. Si cind, dimineata: vrerea i s-a implinit, cei doi au nuntit ca-n poveşti, din căsătoria lor născindu-se multi copii puternici şi frurnoşi. Şi au avut nepoti şi strănepoti, care in amintirea bunicii lor au numit aşezarea aceea Rozavlea, comună mare azi, pe valea Izei. Nepotii şi strănepotii acestora s-au imprăştiat şi asezat pe malurile riurilor Iza, Mara, Cosău, Vişeu, Săpinta si Tisa, izvorite din muntii ce inconjurau tinutul lui ca o cetate. Şi pentru că Mara avea cea mai bună apă din toate, şi-au zis maramureşeni…

maramures

Dincolo de legenda

Asta-i legenda. Urmează o istorie frămintată, de care maramureşenii sînt tot atit de mindri şi orgolioşi, oameni păstrători de datini strămoşeşti unice in spaţiul carpato-danubiano-pontic.

In acest nord avea să se închege voievodatuI Maramureş, „ţară” neingenuncheată regatului maghiar care cotropise Transilvania, Ia cumpăna mileniilor unu si doi, atestată, prima dată, la anul 1199. Documentele latine îl numese Maramorisius, Maramurus, Maramorosius sau Maramoros, iar cele greceşti, slave, poloneze — Maramoreş sau Mara-morăş. Pe văile riurilor mai sus amintite se închegau în secolele XI—XIV mici formaţiuni prestatale conduse de cinezi sau juzi, care isi alegeau ca voievod pe cei mai bun dintre eI. Aşa au fost Dragoş şi apoi Bogdan, în secolul XIV Bogdan Vodă, ce-şi avea reşedinta în localitatea Cuhea (azi comuna Bogdan Vodă), a intrat in conflict cu Ludovic I de Anjou. regele Ungariei, nevrind să-şi inchine ţara unui străin. După repetate confruntări militare, copleşit de forţa unei armate mult superioare ca număr, Bogdan Vorlă hotărăşte să-şi paraseasca vatra, şi-n anul 1359 porneşte cu o mică oaste peste munţli din răsărit şi intemeiază Moldova, ca stat liber şi independent, din stirpea căruia avea să se nască şi să domnească Ştefan cel Mare (1475-1504), voievodul rornân de care aveau să se teamă sau poarte rspect toţi regii şi impăraţii vremii — turci, unguri, polonezi; ruşi care rivneau să-şi pună coroana pe acest pămint românesc.

Din voievodat liber, Maramureşul a devenit comitat în cadrul regatului maghiar, fără, ca insemnele sale de puritate să fie cît de cît alterate. Maramureşenii şi-au păstrat cu sfinţenie Iimba şi portul, obiceiurile şi tradiţiile ancestrale. Mai mult, de aici, în secolul XVI, a inceput aventura scrisă a limbii româneşti, adică aici, in minăstirea din Peri, s-au scris primele texte în limba romănă, ,,codice” care au circulat, in copii sau original, în tot spaţiul de latinitate estică, ele fiind la baza primelor tipărituri In limba română, păstrate azi in marile muzee ale cărţii din România sau in prestigioase colecţii străine.

Monumente, legi si datini

Au trecut vinturile şi valurile istoriei, Maramuresul de piatră a rămas neingenuncheat, veacurilor de ocupatie străină, nereuşind să schimbe cu nimic datele primordiale ale acestor locuri şi locuitori. O spun si documentele vremii. Ritualurile daco-romane, de exemplu, s-au păstrat atit de bine incit într-o diplomă din 1586 se spune că vicontele Vasile Radu din Corneşti, insotit de 4 pretori (dregători), s-a deplasat în comuna Budeşti, pentru a ancheta populatia pentru nişte obiceiuri păgine (!), pe care le practicau maramureşenii intr-un vechi templu dacic ! Cultul solar s-a transmis din moşi-strămoşi prin dalta cioplitorilor de porti şi a meşterilor care au ridicat cele mai înalte biserici de lemn din lume.(Ieud, Şurdeşti, Rozavlea, Bogdan Vodă, Şieu, Plopiş, Nadiş, Budeşti, Costeni, Remetea Chioarului), intr-o omenească incercare de a cuprinde cu o mină cerul şi cu cealaltă pămintul. Lemnul aici e inflorat, i se pun in el Sori, să întinerească, se ciopleşte in el „pomul vietii”, să dăinuiască. Bisericile şi portile maramureşene sint un tezaur nepereche, ca şi datinile şi portul popular ce-şi au in negura vremilor. Legile nescrise al acestui pamant – „juxta modum olachrum” sau „antiqua lex olachalium” – au fost impletite de bătrinii intelepti ai gintii moroşene cu insemnele vietii materiale; configurindu-se în timp un codece respectat la literă de toti urmasii, nestrămutat ca temelia unei cetăti, spiritul justitiar fiind aici intiia virtute a acestor oameni duri şi orgolioşi, deosebit de harnici şi inzestrati.

Pentru că aici, pămintul e din piatră : natura cu munţii şi dealurile ei n-a fost dornică. Piatră şi păduri. Din piatră şi Iemn, maramureşenii au creat o „tară” în care s-au născut cei mai aprigi păstrători de traditii, oameni crescuti in cultul familiei şi-al ospitalitătii. Ei spun : „Din putin, oferă străinului venit cu gînduri bune, ce ai mai bun !”, Te convingi de acest adevăr străbătind satele şi marile oraşe maramureşene, Baia Mare şi Sighetul Marmatiei şi toate localitătile prin care curge panglica de asfalt ce insoteşte rîurile voievodale cu porti solare şi biserici cu turla-săgeată împlîntată în cer.

Omule, află-ti timp să petreci o duminică in satele maramureşene, cand vei vedea dacii coboriti de pe Columna Traiană, Vină în muntii cu capre negre şi stai pe malurile apelor pline cu păstrăvi. Mergi şi te inchnă in fata Monumentului eroilor de Ia Moisei, martiri căzuti sub gloante horthyste, în toamna anului 1944, cind se pecetluia soarta duşmanilor lumii. Stai in cele două mari statiuni montane Borşa şi Izvoarele, imbogătindu-ti sufletul de cîtă omenie este pe acest pămint. Oriunde, vei fi intimpinat cu vorbele : „Ziua bună, om bun şi omenie !”, cel mai frumos salut din cîte există. Maramureşul e unic prin oamenii şi natura sa. Şi nu uita : Ia Săpinta se află singurul „Cimitir vesel” din lume, iar la Şurdeşti este cea mai inaltă biserică de lemn din lume 54 metri ! Mergi în Parcul National al Muntilor Rodnei, declarat rezervatie a biosferei, unde vei fi mai aproape de cer ca oriunde. Şi invată vorbele : „Ziua bună om bun şi de omenie !”, cu ele te va intimpina orice maramureşan…’

[Articol transcris din Almanah BTT 1984. Autor: V.Hossu-Longin]

0 raspunsuri

Lasă un răspuns

Want to join the discussion?
Feel free to contribute!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *